1 Decembrie - Cantec de Unire

Toti baietii au itari

Cusme uite-asa de mari;

Braie late, 

Strans legate intr-o parte;

Si se leagana in joc,

Uite-asa, asa cu foc!

Cantec de Unire 1 decembrie, chishinau 2008 Basarabia pamant Romanesc...

Naica si pestele (1963)

Filmul "Naica si pestele" este un scurt metraj romanesc de exceptie, realizat in 1963, in regia Elisabetei Bostan. Episodul este primul din miniserialul intitulat "Aventurile istetului Naica".

Naica este un baietel cam de 6 ani, care traieste la tara, intr-o casuta traditional romaneasca si tot ce o inconjoara alcatuieste universul copilariei. 

Mai puteti urmari si Naica si veverita

Din poveste

Ne-am obisnuit cu poze, cu culoare multa, cand le cititm copiilor sa le aratam si cat mai multa imagine. Din cauza asta, cred eu, ca se pierde un pic din trairea povestii, a aventurii si a suspansului. Trebuie sa lasam si imaginatia copiilor sa zburde, sa isi "coloreze" ei imaginiile de poveste, in culorile lor preferate.

Am gasit aceasta poezie frumoasa, care este atat de simpla, dar care ne arata o lume de poveste asa de frumos colorata, ca nu m-am putut abtine sa nu o impartasesc copiilor.

Din poveste vine-un print

pe cararea de lumina,

are stele-n par si-n mana

tine o floare de gradina

si-are un cal cu frau de aur

si cu ochiul cat o stea, 

ne va duce, tin-te bine,

printul nostru undeva...

prin paduri cu largi poiene

ne va duce, si cu cerbi,

si-un cristal de lac ce luna

l-oglindeste printre ierbi;

caprioare-n carduri, iata,

ne vor tine drumu-ntins

pan' la casa cu piticii

si cu-o fata intr-adins;

ati ghicit, piticii-s sapte

si-Alba-ca-Zapada-i ea;

lin, ca o perdea coboara

noaptea ca o catifea;

si mai sunt si licuricii

ce ne poarta pasii lin

in lumina lor de visuri,

ceru-i clar pe sus, senin;

si noi trecem in poveste

rand pe rand sub clar de luna, 

doar mos Ene, printre gene, 

somnul dulce ni-l ingana.

Benzi desenate - Cotoiul Poltron

Un altfel de Tom si Jerry:

Sursa: Revista "Pescarusul Brailei", supliment al caietelor program ale TEATRULUI PENTRU COPII BRAILA. 
Din pacate, nu pot sa imi dau seama cu exactitate anul aparitiei acestei reviste. Aproximez undeva intre anii 1990-1996.

Doctorul Aumădoare de Kornei Ciukovski

Va aduceti aminte de el?

Doctoru-Aumădoare

A deschis spital.

 Vindecă de boală

Orice animal!

Se spune ca a fost odata un doctor cumsecade care se numea Aumădoare. El este cumsecade, blând şi generos, are barbişon alb cu mustăţi în furculiţă, halat şi bonetă, pantaloni în dungi şi ochelari rotunzi. 

Are o căsuţă modestă şi o soră tare nesuferită, pe nume Varvara. Şi cei mai buni prieteni sunt câinele Avva, raţa Kika, purceluşul Groh-Groh, papagalul Carudo şi, nu în ultimul rând, cucuveaua Bumba. De fapt, toate animalele îl iubesc pe doctorul Aumădoare. Nu doar pentru că are grijă de ele, dar mai ales pentru că e poate singurul care vorbeşte limba animalelor.

Trece prin tot felul de peripetii si copiii pot calatori alaturi de el, luand parte la aventuri extraordinare.

Am gasit-o si in format pdf - aici

Frunza de toamna

Primavara inverzeste,

Toata-i verde si fosneste,
Toamna se ingalbeneste,
Cade jos, se vestejeste.
(Frunza)

Incepem sa ne jucam cu toamna:



 Povestea lui Emil Garleanu le-a placut asa de mult ca

Frunza, de Emil Garleanu

S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.

Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.

Frunza

În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând mereu…
Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte…
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Frunza aurie

De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Frunze de toamna