La Multi Ani, nemuritorului Donald!

La 9 iunie 1934, răţoiul Donald, unul dintre cele mai iubite personaje de desene animate, apare pentru prima oară în lumea filmului, în „The Wise Little Hen”, o animaţie de scurt metraj produsă de Walt Disney. Intrat în lumea filmului ca personaj secundar, a devenit in scurt timp rasfatatul publicului de pretutindeni.
Interpreta rolul unui lenes simpatic care, la indemnurile gainusei de a da o mana de ajutor la semanatul si la culesul porumbului, raspundea : “Cine, eu? Eu nu pot! Ma doare burtica!” Acestea au fost primele cuvinte rostite de Donald pe ecran ... cu vocea lui Clarence Nash.

“Am fost vocea lui in toate cele 129 de filme in care a aparut – declara Clarence Nash. Dar am fost nu numai vocea lui Donald, ci si a nastamparatilor sai nepoti: Hewey, Dewaey si Lonie. Pentru el am folosit insa un registru diferit, mult mai acut”.

Din poveste

Ne-am obisnuit cu poze, cu culoare multa, cand le cititm copiilor sa le aratam si cat mai multa imagine. Din cauza asta, cred eu, ca se pierde un pic din trairea povestii, a aventurii si a suspansului. Trebuie sa lasam si imaginatia copiilor sa zburde, sa isi "coloreze" ei imaginiile de poveste, in culorile lor preferate.

Am gasit aceasta poezie frumoasa, care este atat de simpla, dar care ne arata o lume de poveste asa de frumos colorata, ca nu m-am putut abtine sa nu o impartasesc copiilor.

Din poveste vine-un print

pe cararea de lumina,

are stele-n par si-n mana

tine o floare de gradina

si-are un cal cu frau de aur

si cu ochiul cat o stea, 

ne va duce, tin-te bine,

printul nostru undeva...

prin paduri cu largi poiene

ne va duce, si cu cerbi,

si-un cristal de lac ce luna

l-oglindeste printre ierbi;

caprioare-n carduri, iata,

ne vor tine drumu-ntins

pan' la casa cu piticii

si cu-o fata intr-adins;

ati ghicit, piticii-s sapte

si-Alba-ca-Zapada-i ea;

lin, ca o perdea coboara

noaptea ca o catifea;

si mai sunt si licuricii

ce ne poarta pasii lin

in lumina lor de visuri,

ceru-i clar pe sus, senin;

si noi trecem in poveste

rand pe rand sub clar de luna, 

doar mos Ene, printre gene, 

somnul dulce ni-l ingana.

Ce avea Cenusareasa?

de Elisabeta Preda
 

Ce avea Cenusareasa?

Ea caleasca nu avea,

Ca trasura cu cai negri

O avea mama cea rea.

Ce avea Cenusareasa?

Nici podoabe nu avea - 

Ca batrana cea haina

Singura le stapanea.

Ce avea Cenusareasa,

Biet copil orfan si mic?

In casuta ei de truda 

Nu avea nimic, nimic.

Cenusareasa

Prâslea cel voinic şi merele de aur de Petre Ispirescu

Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele mai de pe urmă ...

Pentru o intelegere mai buna se fixează cîteva repere:

1. timpul naraţiunii (întîmplării): nu poate fi precizat, este un timp imaginat, ireal; „a fost odată ca niciodată”
2. spaţiul : nu poate fi precizat exact, e un spaţiu mitic; acţiunea se petrece pe cele două tărâmuri; acestea se află la mare distanţă unul de celălalt, au o înfăţişare diferită şi se conduc după legi diferite
3. personajele: Prâslea cel voinic, împăratul, zmeii, fraţii mai mari ai lui Prâslea, zgripsoroiaca, corbul, argintarul
4. probele la care este supus Prâslea (păzirea pomului cu mere de aur, lupta cu zmeii…)
5. "ajutoarele" eroului (corbul, zgripsoroaica)
6. adversarii lui Prâslea: fraţii mai mari, cei trei zme.

Barba-Cot si cei doi copii

"A fost o data un pitic tare mic si poznas, care se chema Barba-Cot. El isi avea casuta intr-o ladita veche si intunecoasa din camera copiilor. Copiii il iubeau mult pe Barba-Cot: se jucau cu el si ascultau cu placere povestile acestuia despre imparatia piticilor. Dar, iata ca a sosit si ziua de 15 septembrie, cea mai importanta zi pentru Ionel si Marioara, pentru ca implinisera de curand sase ani. Au plecat nerabdatori si grabiti spre scoala si au uitat de bietul Barba-Cot, care a ramas plangand, inchis in ladita. Soricelul Chit-Chit, auzind plansul piticului, a venit repede la el si l-a intrebat:
- Draga piticule, de ce plangi asa de amar?